Când scrisul ți-e prieten drag, dar tu crezi că ai voie să scrii doar dacă ai studii în domeniu

Când scrisul ți-e prieten drag, dar tu crezi că ai voie să scrii doar dacă ai studii în domeniu

Indiciu: articolul este despre frici, sabotori și, într-un final, despre curaj. A se citi cu îngăduință și înțelegere. 🙂

Zâmbeam cu toată fața. Era un început de martie geros cu multă zăpadă, însă gradele cu minus nu făceau decât să mă îmbujoreze și mai tare. Terminasem niște formalități la universitate și eram entuziasmată că au durat puțin și că nu m-am plimbat de la o ușă la alta. Voiam să ajung cât mai repede în camera de cămin să-mi caut o temă pentru noul meu proiect. Scriam diverse gânduri și opinii undeva într-un word, îmi plăcea să lucrez și la articole de specialitate, așa că direcția părea firească: îmi deschid un blog personal.

Zis și făcut. Două zile, atât a durat aventura mea blogărească de la 23 de ani. Pentru că deși aveam drafturi de articole deja pregătite, lucrate cu argumente și date reale, acoperite de studii sau cercetări, pornirea mea s-a blocat la primul pitic apărut pe creier: nu am studii care țin de scris – jurnalism, comunicare, litere – deci, cum să scriu eu ceva dacă nu știu s-o fac foarte bine, de fapt perfect?!

Acolo în camera de cămin am decis eu în capul meu că scrisul e doar pentru cei care învață să scrie. Nu mai conta nici măcar că aveam exemple concrete de oameni pe care îi citeam și care aveau alte specializări și totuși se exprimau pe blogurile proprii.

La zece ani distanță, îmi dau  seama ce m-a blocat atunci:

  • Teama primului pitic (a se citi sabotor). Întrebări precum ”cine mă va citi?”, ”ce am eu de spus?”, ”cine sunt eu să-mi dau cu părerea?” s-au instalat de la prima încercare de click pe butonul ”publică”. Piticul a creat o furtună hiper-astrală care evident m-a copleșit până când nu l-am mai putut dovedi și i-am dat ascultare.
  • Convingerea că pe blog scrii despre tot și toate. Cu alte cuvinte, chiar dacă eu știam ceva informații și aveam unele drafturi dintr-o anumită arie de interes, erau prea puțin. Păi cum, nu trebuie să le știi pe toate dacă ai blog?
  • Lipsa răbdării și neînțelegerea ei în raport cu scrisul. Aveam iluzia că imediat după primul articol, dacă ești bun în ale scrierii, vin catralioane de oameni să te citească. Da, impresia mea de acum câțiva ani era că, dacă primul ”publish” pe blog nu îți aduce abonați cu duiumul și reacții pozitive (cum altfel?), ești praf.
  • Neîncrederea în vocea mea. Dacă nu mă cunoaște lumea și nu am același grad de notorietate ca prezentatoarele de știri, scriitura mea nu este pentru scos în lume și mers cu ea la plimbare. Mai degrabă rămâne acolo într-un colț de word, e mai sigur.

De ce mi-ar fi plăcut să fi existat o școală de scris dintotdeauna?

Și așa ajung frumos în 2020, an cu pandemie, în care statul prea mult în casă mi-a adus momentul de ”aha” în care să decid să le dau scrisului și vocii mele ceea ce merită – direcția potrivită. Scrisul mi-a fost prieten ani la rând, în jurnale, articole de specialitate, agende și notițe, iar decizia de a-l onora și de a-i oferi vocea mea mi s-a părut firească. De data asta, fără cale de întoarcere și cu tot cu buton de ”publică”.

Și pentru că atunci când ești pregătit să faci ceva, sigur găsești și instrumentele potrivite ca să urmezi acel drum, iată că se deschide prima școala de scris din România și se fac înscrieri. Nu am stat pe gânduri, mai ales când am citit ce înseamnă de fapt școala asta, ce vrea de la tine și pentru cine este, am decis să mă înscriu, iar la final de an am trimis și eseul de admitere 🙂 .

Ce pot spune după primele cursuri? Că vechile mele idei preconcepute s-au mai cizelat nițel în timp, au căpătat alte forme, dar au rămas undeva în stare latentă, ascunse într-un colț, gata-gata să vină un pitic din nou și să le transforme în furtuni și uragane. Dar fix despre piticii ăștia discuți încă de la primele cursuri, și-ți rămân bine imprimate de la bun început câteva aspecte:

  • Scrisul este despre vulnerabilitate. Iar când vezi tonele de mesaje și comentarii cu hate-judecată-ură peste tot, cum să nu-ți fie teamă să ieși în piața publică? Și acum 10 ani, dar și azi. Iar ca să-ți revii din teamă-frici-pitici-nebuni, trebuie doar să-i accepți pe toți oamenii așa cum sunt, așa cum pot, dar mai ales să-i cunoști bine pe cei pentru care scrii. Pentru că tu nu scrii pentru toată lumea. Slavă Domnului!
  • Scrisul este despre nișa potrivită ție. Nu-i nimic rău dacă ai mai multe lucruri la care te pricepi foarte bine. Începi cu unul și adaugi pe parcurs. Dar cum nimeni nu le știe pe toate, cel mai bine e să scrii despre lucrurile de care ești pasionat și în care ai competențe și expertiză.
  • Scrisul este cu răbdare. Orice idee genială ai, ea devine de neînțeles și de necitit dacă nu urmezi câțiva pași care să-i dea stabilitate, consistență, convingere. Nu te așezi să scrii la laptop și apeși imediat pe ”publică”, lași puțin textul să se odihnească, să se așeze, timp în care te detașezi de el ca să-l reiei apoi cu altă energie și să poți să-l vezi mai limpede.
  • Scrisul este de fapt vocea ta. Și cum este unică, la fel și scrisul va avea energia ta și va fi impregnat de toate experiențele pe care le ai până în momentul respectiv. Scrierile tale vor reflecta crezurile, valorile, principiile și tot ce te reprezintă în momentul scrierii într-o formă care, ce crezi?, va fi unică – așa cum ești tu.

Înțelegi de ce mi-ar fi plăcut ca școala asta să fi existat dintotdeauna?

Și de ce mă bucur enorm că s-a deschis? Nu numai pentru că orice formă de scriitură are nevoie de câțiva pași minimi pe care nu ți-i explică nimeni nicăieri, dar și pentru că cei mai mulți care ar avea foarte multe de spus în diverse domenii au aceleași temeri și la 20 de ani, dar și la 30. Iar dacă ești la 40+ și încă nu te-ai apucat de scris, în loc să te întrebi la ce-ți mai trebuie sau dacă te-a apucat criza vârstei mijlocii, mai bine pune mâna pe pix și răspunde-ți.